Lumea copiilor

de Ionuț Bonoiu, redactor-șef Forbes România

Obișnuiam să cred, în copilărie, că oricine se emoționează când vede un copil. Când mergeam cu autobuzul sau troleibuzul cu unul dintre părinți, mi se oferea loc pe scaun, la geam, oricât de aglomerat ar fi fost. Îmi imaginam că privirea nevinovată de copil (similară celei pe care o are, în zilele noastre, Motanul Încălțat care apare alături de Shrek) nu avea cum să nu îl înmoaie, cel puțin pe moment, și pe cel mai aprig securist (spaima celor născuți și mai ales crescuți în comunism) sau pe cel mai mare șef de clan mafiot (pentru fanii romanilor polițiste și al poveștilor cu gangsteri). Nu degeba pentru mulți dintre gangsteri asta era o ezitare care îi costa uneori, viața, deoarece subestimau puterea și motivația pe care o aveau copiii adversarilor lor; sunt destule filme și legende urbane de pe la noi sau aiurea care să susțină această teorie.

Nu m-am mai gândit deloc la teoria mea până când nu a apărut în viața mea juniorul. De atunci, am avut ocazia să constat cu tristețe că, dincolo de frica generalizată și restricțiile din perioada comunistă, în ultimii 20 de ani am pierdut ceva foarte prețios – capacitatea noastră de a ne emoționa la vederea unui copil. Și de a ne emoționa, în general.

În metrou, doar ca excepție am văzut să i se ofere locul vreunei mame cu copil mic. Nici măcar gravidele nu sunt cu mult mai protejate, conform aceleiași cercetări empirice.

În trafic, cei care au lipite stickere cu ”baby on board” primesc aceleași atenționări și semne obscene precum cei care conduc mașinile școlilor de șoferi. Casele speciale pentru gravide, de la supermarket, sunt aproape de fiecare dată ocupate de persoane care afirmă că se grăbesc atât de tare încât uită să le acorde prioritate tocmai celor pentru care erau destinate. Sau, favoriții mei, gospodarii de la bloc și ale lor bormașini, care funcționează tocmai în orele de liniște ale copilului. Există, după cum am aflat, chiar și unii care înțeleg asta ca o cale de a le plăti polițe părinților copilului. Ce vină are copilul?

În fuga noastră după (ceea ce credem noi că înseamnă) succes, uităm de multe ori de bunul-simț, adică ceea ce pe vremea copilăriei mele se numea cei șapte ani de acasă. Iar asta ne face nefericiți, oricât de multe averi am acumula. De aceea și exodul în străinătate al creierelor și al multora dintre oamenii cu bun-simț. E drept, prezentul nu arată deloc bine, dar privind mai departe, cel mai mare pericol este să îi lăsăm pe copiii noștri să crească într-o lume în care a devenit normal să nu te mai emoționeze un copil.

 

About Mariana Robescu

Este food-editor la revista Pap tot. Este pasionată de gătit, inventează tot timpul noi mâncăruri și, cel mai important lucru, oferă din creațiile ei culinare tuturor celor din jur. Iubește ceea ce face și asta se vede în fiecare clipă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.