Interviu cu actrița Carmen Palcu: „Copiii sunt cel mai prețios dar!

Carmen Palcu este actriță a Teatrului Ion Creangă și, cel mai important, este mămica a trei minunății de fete, Patricia, Anastasia și Natalie. Ne-a vorbit în acest interviu despre cum i-a schimbat viața venirea pe lume a fetelor, cum se împarte între activitățile ei zilnice și cele ale fetelor… Vă las să descoperiți mai multe în rândurile care urmează.

Ai trei fete minunate. Eşti, ca mamă, aşa cum visai înainte de naşterea lor?

Mulțumesc, chiar sunt binecuvântată să fiu mama a trei suflete unice și speciale, exact așa cum am visat. Eu am crescut ca fiind a treia soră, am un frate și o soră gemeni cu doi ani mai mari și încă din copilărie mi-am dorit ca atunci când voi avea copii să fie trei și să-i cresc cel puțin la fel de frumos cum am fost noi crescuți și educați. Le sunt profund recunoscătoare părinților și educatorilor pentru formarea mea. Majoritatea principiilor de bază din parenting le aplic inconștient (sunt deja în mine), iar pentru momentele dificile (pentru că apar la tot pasul provocări în creșterea lor) citesc foarte multă psihologie, îmi place să găsesc soluții, și încerc să le aplic. Cu siguranță nu îmi iese de fiecare dată, dar nu raportez rezultatele la formulele ideale din cărți și sunt convinsă că sunt cea mai bună mamă pentru fetele mele. 

Poți să-mi spui ce ți s-a părut cel mai dificil după ce ai devenit mămică?

Cea mai dificilă provocare a fost relația mea cu somnul și gestionarea timpului pentru mine. Au fost aproape opt ani în care m-am odihnit foarte puțin spre deloc. Mi-am dorit foarte mult să fiu o bună mamă și soție și, în vârtejul perfecționismului care ne pândește de după colț, a fost o vreme când mergeam pe sârmă ca să le fac cât pot de bine pe toate și nu mi-a reușit. Eu eram mereu ultima pe lista priorităților. Nu știu cât am reușit să schimb asta în timp, pentru că fetele mele au acum Patricia 7, Anastasia 10 și Natalie 12 ani, sunt la școală și au mare nevoie să le fiu permanent alături. Rămâne foarte puțin timp pentru mine, dar sunt conștientă că echilibrul meu este esențial și avem multe discuții în familie despre starea de bine și prioritizarea nevoilor de bază ale fiecăreia dintre noi. Provocarea rămâne în această perioadă pe care eu o resimt foarte dificilă (pandemia și școala online) – performanța școlară. Fetele mele nu merg la after school și nu fac meditații, așadar când avem dificultăți (și avem) trebuie să mă împart în trei.

Care au fost principiile pe care le-ai adoptat în primele luni de viață ale fetelor?

Încă de la începutul programului „Educația timpurie”, m-am implicat în proiectele Teatrului Ion Creangă adresate publicului nostru cu vârsta cea mai mică, 0-3 ani. Asta a presupus foarte multă documentare despre această vârstă încă înainte să fiu mamă. Primele proiecte le-am demarat în 2005, iar la sfârșitul lui 2009 deveneam mamă pentru prima dată. Am făcut toată această introducere ca să punctez că știam cât de spectaculoasă este dezvoltarea conexiunilor neuronale ale unui copil încă din primele luni de viață – din pântecul mamei chiar – până la 2 ani.

Am fost foarte atentă cu sarcinile, am vorbit cu fetele din stadiul de embrion, le-am tratat mereu cu respect și recunoștință, ca pe niște persoane complete. Știam că partea asta, de dezvoltare emoțională, echilibrul, cântărește mai mult decât orice. Sigur că hrana și sănătatea fizică, igiena, odihna sunt esențiale, dar deja majoritatea părinților știu asta – să mănânce și să doarmă bine copilul este preocuparea părinților din prima clipă de viață. Însă partea asta de afect, nevoia de siguranță, de părinți disponibili afectiv este pe locul doi și cred că ar trebui să capete un loc mai sus, măcar să conștientizăm asta ca părinți, mi se pare fundamental.

Ca mamă, te ghidezi după principii bine stabilite sau te adaptezi pe măsură ce puii tăi cresc?

Da, am câteva principii de bază, încerc să respect un program, dar sigur că trăim într-o lume în permanentă mișcare și evenimentele din viața noastră ne-au adus inevitabil schimbări la care trebuie să facem față chiar dacă nu se încadrează neapărat în acele principii bine stabilite. În fond, pandemia ne-a învățat fix acest cuvânt: adaptare.

Care sunt sursele tale de informații referitoare la sănătatea şi educaţia copiilor?

Citesc mult și constant (cărțile lui Francoise Dolto mi-au dat multe răspunsuri, Linda și Richard Eyre, Matthew Walker etc.) și împărtășesc cu fetele fragmente interesante din cărți. Ajută foarte mult că am vorbit mereu cu ele fără să adaptez discursul – când nu înțeleg ceva, prefer să le explic – și atunci putem avea discuții complexe chiar pe subiectele sănătate și educație. Am fost la câteva dintre seminariile Uraniei Cremene despre Stima de sine și Părinți despărtiți și mi-au prins foarte bine, îi ascult sfaturile și o citesc de câte ori pot. Îl urmărim pe Paul Olteanu și podcastul lui Mind Architect, care mi se pare atât de prietenos și accesibil chiar pentru înțelegerea unor copii de școală primară (cu explicații ulterioare). Am avut multe „aha!”-uri ascultând împreună emisiunile, iar acum citim cărțile recomandate și înțelegem mai ușor ce e de făcut când una dintre noi este ca un „elefant furios fără călăreț” (Jonathan Haidt – Ipoteza fericirii).

Când ți-ai reluat activitatea după nașterea fetelor? Cum reușești să faci față? Te ajută cineva?

În meseria mea e important să rămâi în formă (mai ales fizică – nu îți mai vin costumele, nu te mai poți mișca așa cum îți cere rolul, dar și vocală – în spectacolele noastre se cântă live, deci am nevoie de antrenament constant), așa că am jucat până spre 7 luni de sarcină cu fiecare dintre fete (le arăt în poze și le spun: „Ești și tu cu mine aici!”), iar după 2-3 luni eram înapoi pe scenă sau în studiourile unde dublez. Mi-a prins bine să am unde să revărs emoția care se adună în zilele când mă copleșește rolul de mamă și mă consider norocoasă, binecuvântată că am această supapă. Îmi iubesc și respect foarte mult meseria și misiunea de a juca în fața publicului, e o datorie pe care nu am vrut să o abandonez odată cu venirea pe lume a fetelor mele.

Teatrul a făcut mereu parte din viața lor, iar ele au „pășit” pentru prima oară ca spectatori în sala de teatru când aveau fiecare 5 luni, la spectacolele dedicate acestei vârste la Teatrul Ion Creangă. Ele au o ușurință de a imagina, de a se exprima care se datorează în mare măsură și acestei expuneri timpurii la piesele de teatru din categoria smallsize, cum le spunem noi.

Mă simt uneori copleșită de lista lungă de activități zilnice ale unei mame singure, dar îi mulțumesc lui Dumnezeu, reușesc să fac față. Uneori am pretenții nerealiste de la mine și mă opresc. Fac cât pot, cum pot și observ că nu se dărâmă cerul! Tatăl lor se implică în activitățile fetelor atât cât îi permite timpul – are un program de birou și e mai greu în comparație cu programul meu flexibil, de actor. Ușor nu e, apar mereu provocări, dar amândoi am decis, atunci când ne-am despărțit în 2019, că educația și sănătatea fetelor noastre rămân prioritare. Ne străduim să facem asta. Nu am bonă (am avut când fetele au fost mici), nu am bunici în preajmă (tata nu mai este de când aveam 16 ani, iar mama mea a venit des de la Huși când erau fetele mici, dar acum ne face vizite mai rar). Așadar viața e frumoasă, să dansăm!

Cum arată astăzi agenda ta de mamă și de actriță?

Sincer asta e a patra oară când reformulez acest răspuns, pentru că nicio zi nu seamănă cu alta și constantă e asta: 6:15 trezirea, 21:30 culcarea copiilor. Jongleria fiecărei zile e o artă în toată puterea cuvântului: croșetez cu trei timpi de școală primară și gimnazială, plus opționale (la care am tot renunțat pentru că logistica m-a doborât), cu repetiții, spectacole, ateliere și timpi de studio pentru toate patru (și fetele fac cu bucurie dublaje în filme și desene animate), cu temele (oh, sfintele teme cele de toate zilele!!!!) și, în final, o gospodărie cap coadă, și un câine, Kira, labradorița noastră, care ne așteaptă acasă cu răbdare să-i vină și ei rândul.

Ce crezi, cei șapte ani de acasă sunt importanți în viața unui copil?

Aș sublinia chiar primii trei mai mult decât ceilalți patru până la șapte, pentru că un copil echilibrat, care a avut ambii părinți aproape, implicați emoțional în primii trei ani, va trece mult mai ușor peste provocările și tantrumurile specifice vârstelor până ajunge școlar. Va socializa cu alți copii și va acumula informații cu mai multă ușurință. Expunerea asta exagerată la „bona digitală” până la vârsta de trei ani ne aruncă direct în diagnostice care greu se mai pot repara. Ar fi nevoie aici de un program de conștientizare. Și noi, majoritatea părinților, facem mai devreme sau mai târziu această greșeală și punem ecranele în mâna copiilor (direct sau prin exemplul personal). Da, am făcut și eu asta, nu sunt o excepție. E greu să mai schimbi ceva (adicția se instalează fulgerător), dar nu e imposibil. Din păcate, primii șapte ani din viața multor copii se desfășoară acum (și din cauza pandemiei care ne-a forțat și mai mult să acceptăm „normalitatea” asta) în fața ecranelor. Prețul îl plătim tot noi în câțiva ani, și educatorii acestor copii extrem de greu de mulțumit în viața reală. 

După nașterea copiilor, ai schimbat ceva în alimentația și viața familiei tale?

Aici vorbim despre obiceiuri alimentare – și am avut norocul unei educații sănătoase fără prăjeli, cu multe fructe și legume, spre deloc dulciuri (în copilăria mea nu se prea găseau), puțină carne (din acelasi motiv) – pe care le-am păstrat, nu am prea avut ce îmbunătățiri să aduc. A, ba da, avocado, broccoli, apio, smoothie-uri și fresh-uri, shake cu iaurt, banane și zmeură și alte minunății de care, înainte de nașterea copiilor, nici nu auzisem prea mult, iar acum sunt în rutina zilnică.

Îți place să le gătești celor mici? Și dacă da, ce anume? Ce le place să mănânce?

Uneori gătesc cu bucurie, dar de cele mai multe ori doar pentru că trebuie și atât. Le plac foarte mult pastele bologneze, așa că am în congelator mereu pungi sigilate cu sos ragu făcut de mine în cantități industriale pentru zilele grele, pastele chinezești cu pui, vită sau porc, nu ne lipsesc supele și ciorbele de toate felurile, guacamole, salate de toate felurile, banala friptură cu cartofi prăjiți, omlete și ochiuri și vedeta care te scapă de orice chin: mămăligă cu brânză și smântână. Încă am nevoie de ajutor la sarmale (și oricât m-aș strădui, ale mamei sunt mai bune) și da, sunt preferatele lor. Fac rar dulciuri, dar de zilele lor fac cele mai bune torturi. Nu pot să mă laud că am niște fete mâncăcioase, de multe ori am tânjit să aud expresia „Pap tot!”, și am invidiat mămicile care obțineau asta ușor de la copiii lor. Nu e punctul meu forte!

Care sunt activitățile voastre de familie preferate?

În afară de mersul la teatru care este activitatea noastră preferată, ne place să ieșim la cinema, în parc cu Kira, cu rolele și bicicletele, vizităm des broaștele țestoase din parcul Tei, la ferma animalelor, Grădina Botanică. E foarte importantă soclializarea fetelor cu copiii din anturajul lor, prieteni și colegi de școală, așa că organizăm des întâlniri și ieșiri.

Când nu ieșim, jucăm acasă Dixit, Ticket to Ride, rummy, șah, Uno, mima, facem discotecă, karaoke. Avem o casă veselă. Mergem duminica la biserică, fetele fac acolo cateheză pe grupe de vârstă. Ne place mult să călătorim, mergem cu cortul la mare iar sunetul lor preferat e zgomotul fermoarului de la cort pe fundalul valurilor mării.

Facem mult mai rar decât ne-am dori drumeții pentru că mă doboară organizarea, dar visez câteva city break-uri cu fetele mele cât mai curând după nebunia pandemică.

Ce sfaturi ai pentru tinerele mămici?

Le-am primit și eu la rândul meu și le dau mai departe: să nu îți închipui niciodată că alte mămici se descurcă mai bine decât tine, că alți copii sunt mai buni sau mai cuminți decât copiii tăi. Ai primit cel mai prețios dar, fii recunoscătoare! Și nu uita: Tu ești cea mai importantă persoană din viața ta!