Home / Viata de familie / Jurnal de tatic / O chestiune de timp

O chestiune de timp

de Ionuț Bonoiu, redactor-șef Forbes România

Cu vreo câțiva ani în urmă, vorbeam despre copii cu șeful unei mari companiii petroliere de la noi. Un asiatic. Kazah, mai exact. Când l-am întrebat de copii, mi-a spus foarte mândru că are un băiat de câțiva anișori și a început să îmi povestească, mândru, cât de multe lucruri face împreună cu el. “E singurul copil?” l-am întrebat. “A, nu, mai am încă patru fete mai mari”.

Pentru tații de băieți, transmiterea “valorilor” masculine este esențială, iar în acest context competitivitatea și sporturile sunt o chestiune foarte serioasă. Probabil că cea mai serioasă chestiune până la momentul discuțiilor despre fete.

Tații sunt cei care de cele mai multe ori au interacțiuni cât se poate de fizice cu copiii lor. Îi aruncă în aer sub privirile terifiate ale mamelor, se iau la trântă cu ei, îi învață să joace fotbal, fac curse de mașini, iar lista continuă pe măsură ce copilul crește.

Tații sunt cei care, de cele mai multe ori, îi îndeamnă pe băieți să își asume riscuri și să exploreze lumea, similar modului în care strămoșii lor explorau teritoriile din jurul peșterilor pentru a aduce hrană familiei.

Tații sunt cei care îi stimulează, de multe ori, să fie competitivi. Tot tații sunt cei care ar trebui să îi învețe pe băieței să își controleze și să își canalizeze agresivitatea, și, în același timp, să fie suficient de abili pentru a administra (pre)concepte precum “băieții nu plâng”.

Tații sunt cei care vor deveni – prin ceea ce fac mai degrabă decât prin ceea ce spun – modelele care vor sta la baza dezvoltării băieților lor.

Cel puțin în teorie, pentru că nu de puține ori tații sunt cei care eșuează să fie acolo pentru băieții lor. În goana permanentă după “vânat”, tații externalizează către mame tot mai mult din rolul lor. Există câteva studii care arată că unul dintre cele mai mari regrete pe care le au managerii (bărbați) atunci când vine vorba de relația din copilărie cu tatăl lor este acela că nu au petrecut suficient timp împreună.

Sunt în parc și simt că a venit primăvara. Juniorul aleargă pe bicicletă. Eu alerg pe lângă el și îmi dau seama că l-am stimulat atât de mult să meargă cât mai repede, dar nu l-am învățat cum să oprească. Sunt, însă, tot timpul lângă el, chiar dacă lipsa exercițiului fizic din această iarnă își spune cuvântul, astfel că nu e niciun pericol să se apropie de lacul din depărtare. Niciunul dintre noi nu știe deocamdată să înoate, dar sper ca atunci când îl va întreba cineva, peste ani, despre relația din copilărie cu tatăl său, să își aducă aminte de prima lungime de bazin pe care am făcut-o împreună.

 

 

 

 

About Mariana Robescu

Este food-editor la revista Pap tot. Este pasionată de gătit, inventează tot timpul noi mâncăruri și, cel mai important lucru, oferă din creațiile ei culinare tuturor celor din jur. Iubește ceea ce face și asta se vede în fiecare clipă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.